Există trei metode bine cunoscute de a trata mânia:

(1) a o reprima;

(2) a o exprima;

(3) a o nega.

Mânia reprimată (înăbuşită)

În cazul mâniei reprimate, tu recunoşti că esti mânios, dar nu ştii ce să faci cu mânia. Încerci cu conştiinciozitate să o ţii sub control, în loc să o laşi să iasă la suprafaţă. Punând capacul peste asemenea simţăminte negative, le împiedici să se reverse şi să-i otrăvească pe ceilalţi. Mânia fierbe şi clocoteşte înăuntru, dar este ascunsă de lumea din jur şi este posibil să rămână ascunsă chiar şi pentru un partener de căsătorie mai nebănuitor.

Jim a crescut într-o familie în care mânia era întotdeauna suprimată. Părinţii şi biserica l-au învăţat cu stricteţe că mânia este păcat. Această regulă nescrisă i-a fost impusă pe căi rostite şi nerostite. Dacă îndrăznea să-şi exprime mânia, era aspru pedepsit. Jim îşi aminteşte cum, odată, după o zi insuportabilă la şcoală, şi-a aruncat cărţile, lovindu-le de podea. Aceasta l-a costat o predică aspră cu privire la stăpânirea de sine şi o seară în care a fost obligat să rămână în camera lui, fără să i se dea voie să cineze. Alte manifestări ale mâniei erau pedepsite cu o excursie în pivniţă, unde primea bătaie cu cureaua. Inăuntrul său fierbea cu simţăminte de supărare şi de mânie, dar nu îndrăznea să şi le exprime. Ca adult, nu era niciodată implicat în certuri deschise sau în conflicte de vreun fel. Prietenii ar fi apreciat că are o căsnicie foarte fericită, datorită aparenţei de armonie şi a lipsei divergenţelor vizibile. Dar atât el, cât şi soţia lui, erau dureros de conştienţi de prăpastia emoţională dintre ei. Şi aceasta avusese urmări grave pentru Jim: hipertensiune arterială şi impotenţă.

Există anumite situaţii când înăbuşirea mâniei reprezintă calea cea mai înţeleaptă de a aCţiona. Nu contează cât de supărat eşti pe şeful tău, reprimarea impulsului de a-i scoate ochii este, probabil, o atitudine mult mai înţeleaptă decât aceea de a face aşa cum simţi.

Mânia exprimată

În cazul mâniei exprimate, persoana respectivă îţi spune exact ceea ce simte, fără să ţină seama de cât de mult poate să te doară ceea ce auzi. Astfel de oameni pot recurge la cuvinte dure, la strigăte violente sau la ameninţări. Când episodul de răbufnire se încheie, ei se simt mai bine. Dar ce se întâmplă cu cel peste care tocmai a fost revărsat acest şuvoi? Ce fel de cicatrice emoţionale vor marca relaţia, dacă acest gen de comportament devine un obicei? Sondajul Communication Inventory a arătat că 21 % dintre cei chestionaţi au recunoscut că rareori sau chiar niciodată nu-şi cer scuze după ce îşi exprimă mânia într-un mod necorespunzător, printr-o atitudine care ar putea lăsa urme adânci şi de durată asupra partenerului lor de viaţă.

Hal a fost crescut de nişte părinţi care erau bine intenţionaţi, dar prea indulgenţi. După un acces de furie, reuşea aproape întotdeauna să-i determine să facă aşa cum dorea el.  De fapt, el se gândea de multe ori că părinţilor lui le era frică de el. Adolescent fiind, atunci când părinţii îl contraziceau, el îi ameninţa că va fugi de-acasă. Îşi ieşea foarte repede din fire. Dacă lucrurile nu se desfăşurau asa cum ar fi vrut el, se certa cu oricine îi ieşea în cale.  Comportamentul lui de zi cu zi putea fi foarte bine caracterizat de cuvintele: răutăcios, duşmănos, obraznic. Era asemenea unei bombe cu acţiune întârziată, gata să explodeze în orice moment. Sărmana soţie a lui Hal a trebuit să suporte toate accesele lui de furie. Hal îşi scuza comportamentul, condamnându-şi părinţii. Metoda mâniei exprimate este, de obicei, o scuză pentru aceia care îşi pot stăpâni mânia, dar nu vor.


Mânia negată

În cazul mâniei negate, refuzi să recunoşti faptul că eşti mânios. Multi creştini cad în acestă cursă, crezând în mod sincer că este păcat  să te mânii.  Pentru a trăi în armonie cu credinţa lor, ei neagă orice reacţie de mânie.

Jonna a crescut într-o familie care avea o concepţie greşită cu privire la mânie. Mânia era adesea simţită, dar niciodată exprimată pe faţă.  Ea îşi aminteşte clar îmbujorarea bruscă, urmată de o ieşire grăbită din cameră, care semnalau mânia dinăuntrul tatălui ei: Îşi aminteşte că era aspru pedepsită atunci când manifesta chiar cea mai slabă umbră de mânie. Dacă se întâmpla să trântească uşa, trebuia apoi să o deschidă şi să o închidă uşor, fără zgomot, de o sută de ori: “Este păcat să te mânii”, era învăţată acasă, la biserică si la şcoala conservatoare a bisericii, la care era elevă. Aceste lecţii, învăţate încă din primii ani ai vieţii, au fost duse, mai târziu, în căsnicia ei. Jonna ştia că nu era fericită, dar nu ştia că era mânioasă. Suferea din cauza mâniei negate.

Pretinzând că nu eşti mânios, nu rezolvi nimic, ci doar pregăteşti calea pentru izbucnirea de mai târziu. Dintre toate răspunsurile pe care obişnuim să le dăm atunci când ne confruntăm cu mânia, negarea ei aduce după sine cele mai multe probleme.

Imagine (C) istockphoto.com

Autor: Nancy L.