Cel mai ucigător mesaj criminal dintre toate este tăcerea. A tăcea, retrăgându-te în tine, a refuza să vorbeşti despre ceva, ascunzându-te în spatele unei cortine de durere, atitudine a aceasta are un efect mai puternic în blocarea comunicării decât oricare alt mesaj ucigaş. Se spune că adulterul îşi are miile lui de victime, dar tăcerea îşi are zecile ei de mii.
Titlul “Să vorbim despre o căsnicie tăcută: 12 ani fără să vorbeşti” mi-a atras atenţia.

Povestea, venită din Anglia, vorbea despre un soţ şi o soţie care, timp de doisprezece ani, respectaseră un consemn strict al tăcerii! Din duşmănie, nici unul dintre ei nu se “coborâse” să-i vorbească celuilalt, dar comunicaseră prin bileţele scrise. La un moment dat, unul dintre ei i-a sugerat celuilalt, pe această cale, să divorţeze. Celălalt i-a răspuns, înapoindu-i bile ţelul pe care completase cuvintele “Dă-i înainte!”. Da, în cele din urmă,’: tăcerea va distruge căsnicia!

Tăcerea este folosită ca o armă sau ca un mijloc de manipulare.
Atât bărbaţii, cât şi femeile, folosesc tratamentul tăcerii, dar, de obicei, fac acest lucru în moduri diferite. Un bărbat tace atunci când înăuntrul lui clocotesc emotii puternice, precum mânia sau teama. În general, o femeie folos~şte tăcerea pentru a se răzbuna pentru vreo nedreptate care i s-a făcut, sau atunci când atinge pragul totalei disperări.

Tratamentul tăcerii poate fi aplicat pentru că cineva a refuzat recent să te asculte sau pentru că te-a jignit mai demult. Unii creştini consideră că nu este bine să spună ceea ce gândesc. Alţii recurg la tăcere de dragul copiilor. Această “îmbuteliere” a emoţiilor are efectele ei distrugătoare, atât din punct de vedere psihic, cât şi din punct de vedere mental şi spiritual.

După unii consilieri în probleme maritale, “soţul tăcut” este motivul care se ascunde în spatele a jumătate dintre căsniciile cu probleme, pe care le-au întâlnit în experienţa lor. Multe femei se plâng că soţii lor nu stau de vorbă cu ele şi că nu-i pot face să le vorbească cu nici un chip. Aceşti soţi comunică, în general, la nivelul “superficial” sau “faptic”.
Există mai multe cauze care justifică tăcerea masculină. Unii bărbaţi, în special cei împătimiţi de muncă, consideră că, în afară de productivitate, foarte puţine lucruri au valoare. La toate problemele vieţii, ei răspund acţionând, nu vorbind. Alţi bărbaţi sunt atât de dogmatici şi de autoritari, încât refuză orice discuţie şi dau doar edicte. Iar alţii detestă să discute lucruri pe care ei le consideră ca fiind “lipsite de importanţă”.

De obicei, un bărbat aflat sub stres emoţional refuză să vorbească, închide toate porţile şi se retrage în el însuşi, deoarece a fost instruit încă de la nastere că trebuie să-si tină bine în frâu orice emoţie. El se va detaşa de orice lucru care diferă de modul specific de viaţă cu care s-a obişnuit. Pe măsură ce îmbătrâneşte, devine din ce în ce mai încăpăţânat şi mai dur, astfel că soţia lui nu va reusi să detecteze nici un semn de blânde te sau de emotie.

Ori de câte ori simţămintele cresc în el, răspunsul automat al unui bărbat este acela de a le înăbuşi, în special atunci când se află în prezenţa unei femei. Dacă se înfurie şi începe să se certe cu ea, vorbindu-i urât, atunci nu este un gentleman. Dacă plânge, aceasta ar fi percepută drept slăbiciune. În consecinţă, el foloseşte tăcerea, ca o metodă de a scăpa de propriile sentimente, nereuşind să înţeleagă de ce lucrul acesta o înnebuneşte pe soţia lui, care, spre deosebire de el, doreşte ca totul să iasă la iveală, să fie spus pe faţă.

Atunci când un bărbat este acuzat de lipsă de comunicare, de cele mai multe ori va răspunde în felul acesta: “Ce vrei să spui, cum adică nu comunic? Chiar acum stau de vorbă cu tine!” sau “Foarte bine, voi vorbi. Despre ce anume vrei să vorbim?” sau “Vorbim. Vorbim. Vorbim. Doar asta facem” sau “Vrei să vorbim? Hai să discutăm, atunci, ceea ce scrie în ziar”. Această ultimă replică este amuzantă, deoarece toată lumea ştie că evenimentele curente nu reprezintă întocmai subiectul preferat de discuţie pentru o soţie.

Mesajele verbale şi cele non-verbale ale unui bărbat neagă realitatea exprimată de cuvintele lui. Când este pus faţă în faţă cu această contradicţie, el adoptă tehnica “nevinovatului”, “făcând pe nebunul” şi susţinând că nu-i nimic în neregulă cu el, ci totul este în capul soţiei sale. Ea exagerează, făcând din ţânţar, armăsar. Astfel de negări ale realităţii nu ‘Conduc nicăieri şi sfârşesc întotdeauna în situaţii fără ieşire.

Cei care recurg la tăcere – indiferent că este vorba despre un bărbat sau despre o femeie – consideră că, în general tăcerea reprezintă un mijloc de siguranţă. Ei cred că, dacă îşi ascund gândurile şi sentimentele, ceilalţi nu-i vor putea ataca sau discredita. Dar retragerea si indiferenta transmit un mesaj esential în legătură cu implicarea in relaţie. În consecinţă, această persoană spune, fără cuvinte: “Nu sunt deloc obligat să mă implic în această relaţie”. Cu toate acestea, orice persoană căsătorită are, în virtute a angaja¬mentului căsătoriei, obligaţia de a se implica. Căsnicia presupune implicare, nu separare şi indiferenţă.

Cu puţin timp în urmă, pentru a aniversa o zi de naştere, am servit cina la un restaurant în care se dau şi reprezentaţii de teatru şi am urmărit musicalul Paint Your Wagon (Vopseşte-ţi căruţa).

Eram aşezaţi la o masă de şase persoane, împreună cu două persoane pe care le cunoşteam şi cu alte două care ne erau total necunoscute. Cu toate că ne-ar fi fost mai comod să ignorăm acel cuplu pe care nu-l cunoşteam şi să conversăm doar cu prietenii noştri, de dragul politeţei, am schimbat şi cu ei câteva cuvinte. Retineti: Nu exista nici un angajament între noi si ei si, prin urmare, nu eram deloc obligaţi să conversăm.

Cu toate acestea, este considerată o ofensă atunci când cineva alege să nu comunice în cadrul căsătoriei. Alternativa de a nu comunica subminează validitatea angajamentului faţă de relaţie. Prin retragere şi indiferenţă, cel care tace se comportă ca şi când nu ar avea nici o obligaţie faţă de menţinerea relaţiei.

Nu poţi face prea mult în ceea ce priveşte tăcerea partenerului tău, dar poţi face ceva în ceea ce priveşte motivele care pot fi cauza acestei tăcerii (dacă tu eşti cel sau cea care o generează). Rugăminţile, implorările, accesele de mânie sau alte atitudini de genul acesta nu reprezintă în nici un caz o rezolvare. Ai mai multe şanse să-ţi ajuţi partenerul de viaţă să se deschidă, folosind alte tehnici. Un mod de abordare ar fi acesta: “Există momente când îţi este greu să stai de vorbă cu mine. Trebuie să fie ceva în compor¬tamentul meu care te face să-ţi fie atât de greu. Aş vrea să discutăm despre lucrul acesta, astfel încât să mă pot schimba acolo unde este nevoie.”

Dacă pui o întrebare şi nu primeşti nici un răspuns, încearcă:
“Ce părere ai despre ceea ce te-am întrebat acum câteva clipe?” sau “Tăcerea ta îmi spune că eşti foarte supărat(ă) cu privire la ceva anume. Acest lucru încerci să mi-l spui?” sau “Aş vrea să stăm de vorbă cu privire la tăcerea ta şi la modul în care mă afectează ea pe mine. Dar, mai întâi, aş vrea să ştiu ce ai tu de spus despre tăcerea ta.”
Majoritatea oamenilor ar prefera în locul tăcerii o discuţie aprinsă – cel puţin aşa obţin un răspuns, o reacţie. Dacă vrei ca partenerul tău să se supere şi poate chiar să plece, atunci vorbeşte doar când ai chef s-o faci, nu-i da atenţie când vorbeşte şi foloseşte în mod frecvent tratamentul tăcerii!

(C) [Nancy L. Van Pelt - Secretele Comunicării]

Imagine (C)istockphoto.com