Rolul cel mai important al vorbirii nu este acela de a transmite informatii, ci de a stabili o relaţie. Doi oameni care nu pot vorbi unul cu celălalt nu au nici o bază pentru construirea unei relaţii. Prin deschidere şi împărtăşire, poţi transforma un străin într-un prieten.
“Când mergeam undeva împreună, petreceam mult timp discutând”, mi-a spus Sharon. “Eram cei mai buni prieteni. Puteam să-i spun lui Ted orice, şi el îmi împărtăşea. Acum, de-abia dacă mai stăm de vorbă unul cu celălalt, iar atunci când o facem, ne certăm. Nu putem discuta nici despre cel mai mic lucru, fără ca spiritele să se încingă. Este ceva în neregulă cu noi?”

Sharon şi Ted s-au căsătorit cu banalul “Dacă vă iubiţi cu adevărat unul pe celălalt, totul va merge de la sine”. Nu neapărat! Cu cât cei doi se iubesc mai mult unul pe celălalt, cu atât mai înalte sunt aşteptările ca totul să fie un succes şi cu atât mai mare este potenţialul pentru ofense şi neînţelegeri.

Sharon şi Ted nu ştiu să-şi rezolve problemele altfel decât discutându-Ie, dar, dacă există înţelegeri greşite, mânii ascunse şi mesaje indirecte, discuţiile nu vor rezolva problema. Continuarea discutiilor nu va face altceva decât să dea ocazia la si mai multă confuzie, care îi va face pe cei doi să se închidă în spatele unui zid. Fără să îşi dea seama, Sharon şi Ted sunt angajaţi într-un joc al necăjirii reciproce.

Sfatul “discutaţi problema”, care este dat cuplurilor cu pro¬bleme de comunicare, presupune că fiecare dintre cei doi poate să exprime ceea ce vrea să spună şi că celălalt poate să înţeleagă ceea ce i se spune. Concentrându-ne atenţia doar asupra cuvinte¬lor, pentru a ne da seama ce anume a generat o criză, nu vom ajunge la nici un rezultat.

Adevăratul vinovat se află, cel mai probabil, în limbajul corporal, în tonul vocii, în aluziile neexprimate, în supoziţii, în sensul figurat ataşat cuvintelor sau în resentimentele rămase din experienţele trecute.
Timpul pe care un cuplu îl petrece stând de vorbă are o mare importanţă, deoarece discuţiile pot, fie să îi apropie pe oameni, fie să îi îndepărteze. Modul în care cei doi soţi îşi vorbesc unul celuilalt poate, fie să zidească relaţia, fie să o distrugă.

Prin vorbire, noi putem exprima simţăminte, putem da glas emoţiilor, putem clarifica gânduri şi consolida idei şi putem stabili o legătură cu partenerul nostru de viaţă. Conversaţia reprezintă un mod plăcut de a petrece timpul, prin care ajungi să te cunoşti unul pe celălalt, să te eliberezi de starea de tensiune, să-ţi exprimi opiniile şi să adânceşti intimitatea. Astfel, rolul fundamental al vorbirii nu este acela de a oferi informaţii, ci de a stabili o relaţie. Calitatea acestei relaţii depinde, în mare măsură, de abilitatea fiecăruia de a se exprima pe el însuşi în mod verbal.

Vorbirea ucigaşă: mesaje de durere
Cea mai însemnată parte a discuţiilor noastre zilnice constă în emiterea unor mesaje care pot fi uşor descrise drept “vorbire ucigaşă”. Ne-am obişnuit atât de mult să folosim unele dintre aceste fraze, încât nici nu ne mai dăm seama cât de ofensatoare pot fi. Atunci când partenerul nostru reacţionează negativ, îl acuzăm că este prea sensibil sau prea reactiv.

Iată câteva mesaje ucigaşe, mesaje care, în mod garantat, îl vor aduce pe partenerul vostru în starea de a vrea să plece de-acasă:
Dătătorul de soluţii” îşi încarcă până la refuz discursul cu ordine, directive şi porunci: “Vino aici!”, “Grăbeşte-te!”. Tot aici întâlnim şi avertizări şi ameninţări: “Dacă mai faci asta vreodată, am să … “. Un alt obicei este acela de a face morală: “Ştii suficient de … , ca să nu … “. Pe mulţi dintre noi ne deranjează să ni se spună trebuie să … , mai bine ai … , ar fi cazul să … faci ceva.

Mulţi oameni recurg la remarci umilitoare, în ciuda faptului că ştiu cum se simte cel care este tratat astfel. Acest gen de oameni acuză, critică şi blamează: “Nu-i o idee rea, dacă ţinem cont de faptul că vine din partea ta”. Ei dau calificative, ridiculizează şi discreditează: “Esti un nepriceput”. Interpretează, diagnosti¬chează şi psiho-an~lizează: “Spui asta doar pentru că … “. Încearcă să-i înveţe pe ceilalţi: “Dragă, n-ar trebui să ne purtăm aşa în public”.

Dr. James Dobson vorbeşte despre un joc pe care obişnuiesc să-l joace soţii şi soţiile. El îl numeşte “Asasinează-ţi soţul (soţia)”. In acest joc destructiv, jucătorul (de obicei soţul, observă Dr. Dobson) încearcă să-şi pedepseasacă soţia, ridiculizând-o şi punând-o în situaţii jenante în faţa prietenilor lor. El ar putea să o jignească atunci când sunt doar ei singuri, dar, dacă face acest lucru în faţa prietenilor, o poate doborî cu adevărat. Dacă vrea să fie deosebit de crud, el le va spune musafirilor cât de proastă şi de urâtă este soţia lui – cele două aspecte cu privire la care ea este mai vulnerabilă. Satisfactia o va simti cu adevărat atunci când reuşeşte să o facă să plângă.

Apoi, există aşa-zisul “corector”. De exemplu, atunci când soţia” le povesteşte ceva prietenilor, soţul ei o ajută să respecte amănun¬tele întocmai:
“Miercurea trecută, am luat masa la familia Peache.”

“Nu a fost miercuri seara, dragă, ci joi.”

“Ei bine, oricum, am cinat cu ei şi specialitatea lor este mâncare a italienească, aşa că am mâncat cele mai bune manicotti din câte am mâncat vreodată.”

“Ei nu sunt specialişti în nimic. Pe lângă aceasta, mie mi s-a părut o mâncare îngrozitoare.”

“După cină am mers la cumpărături şi mi-am cumpărat rochia aceasta splendidă, la numai şaizeci de dolari. A fost un chilipir.”

“Dacă punem şi taxele, rochia a costat optzeci de dolari!” Un “corector” are tendinţa de a se concentra asupra relatării cxacte a faptelor. Asemenea întreruperi reprezintă, adesea, încercări de a atrage atenţia asupra propriei persoane.Ele arată o totală lipsă de sensibilitate prin faptul că nu îngăduie altcuiva să povestească o întâmplare, aşa cum şi-o aduce el sau ea aminte.

“Judecătorul” încearcă să ghicească ceea ce va urma. O soţie ar putea spune: “Miercuri seara va fi un program cu adevărat frumos la biserică”. Soţul ei nu aşteaptă să vadă la ce anume doreşte ca să se refere, ci o întrerupe brusc cu replica: “Da, dar noi nu vom merge”. El presupune că ştie dinainte ce vrea ea să spună. Multe probleme de comunicare defectuoasă ar putea fi evita te, prin a lămuri ceea ce crezi tu că a vrut celălalt să spună, înainte de a trage o concluzie pripită.

“Schimbătorul subiectului de discuţie” schimbă subiectul înainte de atingerea unui nivel de comunicare mai profund, sau atunci când nu doreşte să discute despre un subiect anume.

Unii oameni se contrazic şi se ceartă, despicând firul în patru şi ridicând tot felul de obiecţii neînsemnate, pentru a contesta un eveniment care este văzut de ceilalţi într-un mod diferit.

Unii “ocolesc subiectul”, deoarece refuză să discute anumite lucruri.

Alţii “epuizează complet subiectul”, vorbind excesiv despre o Icmă anume.

Termenul de “lipsă de reacţie” vorbeşte de la sine – el descrie reacţiile acelora care spun prea puţin ca răspuns la ceea ce li se spune.

Lista replicilor asasine poate continua aproape la nesfârşit.

Nu poţi ţine sub control replicile ucigaşe ale partenerului tău, dar le poţi ţine sub control pe cele care pleacă de la tine. Făcând astfel, vei observa că tu şi partenerul tău de viaţă vă veţi apropia tot mai mult unul de celălalt, fără vreun efort constient. Vă veti simţi mai apropiaţi unul de celălalt, atunci când nu veţi mai avea de luptat cu rămăşiţele jignirilor acumulate de pe urma comunicării criminale.

(C) [Nancy L. Van Pelt - Secretele Comunicării]

Imagine (C)istockphoto.com