Un cuplu ajunsese în pragul divorţului. Amândoi erau creştini şi erau bine intenţionaţi, dar a intervenit ceva care ameninţa trăinicia relaţiei lor de căsnicie. O slăbiciune de caracter a soţului, nemanifestată până atunci, a ieşit deodată la suprafaţă. Din această cauză, într-o noapte, el a fost arestat.

Cu toate că problema era cunoscută doar de ofiţerul care-l arestase, de cei implicaţi în procesul intentat şi de soţia lui, femeia era frământată de un accentuat simţământ de umilinţă. Ea oscila între ruşine şi o profundă milă faţă de cel care era tatăl celor patru copii ai ei. Pe măsură ce încerca să întrevadă cum urma să drate viitorul lângă un bărbat despre care acum se îndoia că îl cunoscuse vreodată cu adevărat, divorţul devenea o opţiune tot mai serioasă. Ce şanse mai puteau exista pentru o relaţie, dacă lipseau sinceritatea şi încrederea?

În disperare, femeia a căutat sfatul unui pastor de încredere, specializat în lucrarea cu familiile care aveau probleme serioase. Singura lui cerinţă a fost aceea ca ea să amâne orice decizie în legătură cu divorţul, până după darea sentinţei. Din respect pentru dorinţa pastorului, ea a acceptat.

Cu toate că dormeau în dormitoare separate, soţul a rămas în casă. Atmosfera între ei era tensionată. Noaptea, pe ea o puteai găsi suspinând în tăcere, în singurătatea unei perne reci, în timp ce medita la situaţia îngrozitoare în care se găseau, atât ea, cât şi copiii. Zilele treceau într-o totală confuzie.

Audierea la tribunal a fost umilitoare. Nu mai auzise niciodată cuvinte de felul acela. Cum ar fi putut să înţeleagă ce anume îl condusese pe soţul ei la asemenea acte necugetate? Pe cât de brusc a început totul, pe atât de brusc s-a şi încheiat. Judecătorul a retras toate acuzaţiile, cu condiţia ca inculpatul să accepte o consiliere profundă, de lungă durată. Cu excepţia umilinţei îndurate, a penibilului situaţiei şi a amintirilor amare, care urmau să persiste în minte, totul se sfârşise.

El era liber. Acum, ea putea intenta procesul de divorţ.

Cu toate acestea, fusese de acord ca, înainte de a cere divorţul, să meargă împreună cu soţul ei la pastorul la care fusese mai înainte singură. Au sosit în maşini separate, la ore diferite. Ea a intrat în biroul pastorului cu un salut politicos, dar rece, ochii ei evitându-i cu grijă pe cei ai soţului său, care era deja aşezat la sosirea ei. S-a aşezat cât mai departe de el cu putinţă.

Precaut, pastorul i-a întrebat în legătură cu sentinţa tribunalului. “Acuzaţiile lor au fost respinse. Are nevoie de consiliere. Am rămas alături de el în timpul audierii, aşa cum m-aţi rugat. Acum, nu doresc altceva decât să divorţez. Nu vreau să mai am nimic de-a face cu omul acesta. Este bolnav!”

Cuvintele s-au rostogolit într-un ritm de stacatto. Fără să aştepte să i se ceară vreun răspuns, soţul i-a aruncat, parcă, în replică:
“Dacă asta este ceea ce vrea, atunci o va avea! Sunt bolnav si sunt obosit de toată mizeria asta! Si sunt obosit si sătul si de ea! Toate acuzaţiile ei … întrebările … tot timpul cât a durat povestea asta … nu i-a păsat niciodată de mine … nu i-a păsat decât de persoana ei! Divorţul este singura soluţie. Cu cât mai repede, cu atât mai bine!”

Cazul părea pecetluit chiar înainte ca discuţia să înceapă! Înţelept, consilierul le-a cerut să amâne pentru mai târziu acuzaţiile, sentinţele, simţămintele de mânie … i-a rugat ca pe parcursul acelei întâlniri să lase amândoi deoparte orice provocare şi orice reproş şi să se străduiască să îşi îndrepte atenţia numai asupra simţămintelor implicate.

Soţia a descris simţămintele de umilinţă pe care le trăia, generate de slăbiciunea soţului ei, de arestarea lui şi de audierea de la tribunal. Ea simţea că ar fi putut suporta mai uşor situaţia, dacă ar fi fost un alt fel de femeie, mai luptătoare, dar nu era. A continuat, încercând să descrie simţămintele profunde, de respingere şi de singurătate, care apăruseră ca urmare a comportamentului ciudat al soţului său.

Pastorul a încurajat-o să încerce să-şi amintească şi să descrie tot ceea ce trăise din momentul în care descoperise viciul ascuns al soţului ei. A încurajat-o să-şi explice sentimentele într-un mod atât de expresiv, încât, atât el, cât şi soţul ei să poată vedea situaţia prin ochii ei, să poată simţi împreună cu ea şi să poată gusta singurătatea şi durerea pe care le trăise ea. Ea a răspuns acestei cereri şi a descris într-un mod foarte grăitor dezamăgirea pe care o simţise atunci când simţise în ea însăşi incapacitatea de a face faţă situaţiei. De obicei, era tare, dar acum se simţea neobişnuit de neputincioasă. Pentru prima oară în viata ei, nu era în stare să schimbe situaţia sau să-i facă faţă. Îi era teamă pentru viitorul copiilor. Parcă s-ar fi aflat dintr-o dată într-o pădure întunecată, … alerga, … intra tot mai adânc în pădure, … întunericul o înconjura tot mai tare, o cuprindea groaza şi nu se întrevedea nici un ajutor, de nicăieri, nici o cale de scăpare.

Judecând după reacţiile soţului, el nu mai auzise niciodată inainte aceste lucruri. Mânia intensă, care îl mistui se doar cu puţin timp înainte, se dizolvase dintr-o dată, transformându-se într-o privire consternată, exprimând confuzie şi chiar compasiune faţă de soţia sa, şi mama copiilor lui, care se simţea atât de trădată de acela care îi făgăduise că o va proteja.

Pe faţa lui crispată a apărut o umbră de speranţă. Oare există chiar şi cea mai firavă şansă de împăcare? Pe măsură ce asculta mai departe cum soţia sa dădea glas simţămintelor care o măcinau, atitudinea şi înfăţişarea sa se îmblânzeau tot mai mult.

A trecut o jumătate de oră. S-au vărsat multe lacrimi. Dând drumul poverii care o torturase în ultimele săptămâni, soţia era aproape epuizată. Când s-a oprit pentru o clipă, pastorul s-a aplecat către ea, aşa cum era aşezat în scaun, şi a întrebat-o dacă îşi ura soţul. Nu era ea plină de furie împotriva celui care îi făcuse atât de multe suferinţe?

Răspunsul ei a venit repede: “Să-I urăsc? Oh, nu! Tot ceea ce simt pentru el este compasiune. Îl iubesc chiar şi acum!”

Acum era timpul ca ochii soţului să se umple de lacrimi. Şi venise rândul lui să vorbească. Şi-a amintit de copilăria sa, descriind simtămintele de înstrăinare, pe care le trăise din cauza slăbiciunii sale. Se simţea mai josnic decât cel mai din urmă om, lipsit de orice valoare, anormal, ticălos, imoral. Simţea că nu merita nicidecum o soţie iubitoare şi nişte copii minunaţi. Şi-a exprimat dragostea profundă, pe care le-o purta copiilor, precum şi teama că îi molipsise si pe ei cu viciul său. Se simţea ca si când ar fi trăit într-un iad al său, propriu.

La un moment dat, în timp ce bărbatul povestea, soţia lui s-a ridicat de la locul ei, a traversat în tăcere încăperea şi s-a aşezatj lângă el, punându-i braţul pe după umerii lui. Nu s-a rostit nici un cuvânt, dar gestul său a spus clar: “Fii tare, sunt alături de tine.”. Mai multă teamă, ruşine, vinovăţie şi durere s-au revărsat apoi din sufletul sărmanului om, lovit de nenorocire.

Către finalul acestei scene emoţionante, el a spus care îi era; cea mai mare dorinţă: o relaţie cu cineva care să-i cunoască această slăbiciune şi totuşi să-l poată iubi, cineva care să-l poată iubi în ciuda acestui “lucru”. Tânjea după cineva care să rămână alături de el, asemenea unei mame, chiar cunoscând cum este el cel, adevărat.
În momentul acesta s-a descoperit o nouă dimensiune a dramei.

Femeia şi-a cuprins soţul cu amândouă braţele, aşezându-i capu pe umărul ei şi îmbrăţisându-l cu compasiune. El a plâns în hohote, dând glas disperării amare, care îl măcinase timp de treizeci şi patru de ani, în timp ce ea îl ţinea strâns în braţe, iar lacrimile li se amestecau.

Cu numai o oră mai devreme, acest cuplu fusese în pragul divorţului. Acum se ţineau strâns unul pe celălalt, ca şi când nimic de pe acest pământ nu i-ar mai fi putut despărţi vreodată. Aceşti doi oameni aproape că nu se cunoscuseră deloc unul pe celălalt. În timp, vor ieşi la suprafaţă şi alte probleme care vor pune la probă trăinicia dragostei lor, dar din experienţa aceasta ei au avut ocazia să înveţe cât de important este să împărtăşească ceea ce au înlăuntrul sufletului, în loc de a încerca să-şi ascundă simţămintele de ceilalţi.

Mai mult decât atât, fiecare dintre ei a învăţat să asculte fără prejudecăţi şi fără acuzaţii preconcepute. Înainte de această experienţă, nici unul dintre ei nu-l cunoştea cu adevărat pe celălalt, deoarece amândoi fuseseră prea preocupaţi să zidească în jurul propriei persoane un zid care să-i protejeze de o altă posibilă durere. Fiecare dintre ei a învăţat, înainte de a fi prea târziu, să-şi asume riscul de a se descoperi pe sine înaintea celuilalt.

Făcând astfel, au descoperit în celălalt pe cineva căruia să-i poată “spune totul” – cineva care să-i poată cunoaşte şi pe care să-l poată cunoaşte pe deplin, cineva cu care să poată împărtăşi cele mai intime gânduri, cele mai tainice slăbiciuni şi patimi. În loc de a-i determina să caute pe altcineva care să le împărtăşească dragostea, episodul acesta i-a unit prin legături profunde de apropiere şi intimitate. Amândoi şi-au asumat riscul de a fi transparenţi şi au găsit intimitatea.

Aşa cum cei care au ascultat cu atentie în seara zilei de 30 octombrie 1938 nu au avut nici un motiv de a intra în panică, astăzi, aceia care ascultă cu atenţie, pentru a arăta că sunt preocupaţi de persoana din faţa lor, se află cu mulţi paşi înaintea plutonului.

Ascultarea este secretul, prieteni!

(C) [Nancy L. Van Pelt - Secretele Comunicării]

Imagine (C)istockphoto.com

După cum arată studiile efectuate cu privire la obiceiurile de ascultare ale celor două sexe, femeile si bărbatii au metode diferite, prin care arată că ascultă. Femeile au tendinţa de a dovedi că ascultă cu atenţie prin remarci de genul “Aha!”, “mmmhmm” şi “Interesant!”. De asemenea, femeile vor include datul din cap afirmativ, precum şi alte obiceiuri pozitive de ascultare, mai frecvent decât bărbaţii.

Bărbaţii includ mai puţine dintre aceste atitudini în ascultarea lor. Din cauza aceasta, femeile rămân cu impresia că soţii lor nu ascultă, iar bărbaţii cu impresia că soţiile lor ascultă prea mult.

Mai mult decât atât, ceea ce înţeleg bărbaţii şi femeile prin comportamentul lor în ceea ce priveşte ascultarea, poate să difere cu totul. Atunci când femeile dau din cap către soţii lor şi spun “Aha”, ele fac astfel pentru a arăta că ascultă şi că înţeleg ceea ce se spune. Bărbaţii folosesc aceste interjecţii de ascultare mai mult pentru a-şi arăta aprobarea. Este posibil ca femeile să asculte mai puţin, dar să fie nişte actori mai convingători. Sau, este posibil ca bărbatii să audă la fel de mult ca si femeile, dar să fie de acord în mai mică măsură!

Toate acestea complică procesul ascultării. Dacă o soţie îl ascultă pe soţul ei, rostind ca un ecou numeroase “ah” -uri, “da”- uri şi “aha” -uri, arătând prin aceasta că ascultă cu atenţie şi că ‘înţelege (din punctul ei de vedere), iar soţul descoperă mai târziu că ea, de fapt, nu era de acord cu ceea ce spunea el, s-ar putea ca el să se supere si chiar să o acuze că s-a prefăcut si că l-a mintit.

Lucrul acesta este adevărat şi în cazul unei femei. Dacă ea îi mpărtăşeşte ceva soţului ei şi el nu-i dă nici un răspuns, fie el verbal sau nonverbal, ea va crede că el nu-i acordă nici o atenţie.

Uneori am impresia că Harry nu mă ascultă. Îi împărtăşesc ceva, care pentru mine este foarte important. Nici un răspuns. Aşa că îi spun: “Nu mă asculţi.” Iar el repetă cuvânt cu cuvânt ceea ce eu tocmai am spus. Este aşa de supărător! Cu toate acestea, bărbaţii îşi pot îmbunătăţi capacitatea de a asculta, participând activ la actul ascultării, prin remarci ocazionale, precum “Inţeleg”, sau “A-ha”, însoţite de o înclinare aprobatoare a capului.

Pentru a se simţi ascultată, o femeie are nevoie de acest gen de reacţii de ascultare din partea soţului ei. Ea caută în primul rând să fie ascultată şi abia în al doilea rând o soluţie la problema care o frământă. Va veni şi timpul căutării soluţiei, dar atâta timp cât este supărată, ea nu vrea decât să fie ascultată. Dacă soţul ei o ascultă  cu un ochi la televizor sau îi oferă o sumedenie de solutii, acestea nu o vor satisface. Mai mult decât orice, femeie are nevoie ca simţămintele ei să fie confirmate şi acceptate. O femeie care simte’ că nu este auzită, atunci când vrea să împtlrtăşească ceva, va începe să se simtă neiubită. De obicei, ea va vorbi din ce in ce mai tare, într-un efort de a se face auzită şi de a simţi că este iubită.

Observaţi cum comportamentul bărbaţilor şi cel al femeilor, în ceea ce priveşte ascultarea, sunt strâns legate de ceea ce reprezintă centrul, scopul comunicării lor. Folosirea tehnicilor de ascultare pentru a arăta mai degrabă interes şi preocupare, decât aprobare, slujeşte aspectelor emoţionale ale unei relaţii, lucru care reprezintă punctul central de interes pentru femei. Folosirea tehnicilor de ascultare pentru a arăta aprobarea faţă de ceea ce se spune, concentrare a asupra conţinutului sau asupra elementelor de bază ale celor spuse, reprezintă punctul central de interes pentru bărbaţi. Aşadar, în ascultare, ca şi în numeroase alte aspecte ale comunicării, bărbaţii şi femeile rămân consecvenţi propriei lor structuri.

Mulţi dintre noi consideră ascultarea ca fiind ceva ce fac cu urechile. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr decât concepţia aceasta. Urechile sunt implicate în procesul ascultării, dar adevărata ascultare trece dincolo de simpla auzire a ceea ce este spus. Adevărata ascultare demonstrează preocupare, interes pentru celălalt.

Eşti dispus să te dai pe tine deoparte, pentru a auzi şi pentru a simţi problemele partenerului tău? 46% dintre cei incluşi în sondajul de opinie, referitor la comunicare (CI), au răspuns că sunt dispuşi să facă acest lucru. Aceasta înseamnă că mai rămân 54% care au nevoie de mai multă bunăvoinţă, de mai multă acceptare şi de mai multă capacitate de înţelegere. Faci tu tot ceea ce îţi stă în putinţă?

(C) [Nancy L. Van Pelt - Secretele Comunicării]

Imagine (C)istockphoto.com

Cum stai cu “capacitatea de ascultare”? Ai fost până acum un ascultător deficitar? Simpla hotărâre de a încerca să îmbunătăţeşti situaţia nu va fi de ajuns. Trebuie să te discipline zi singur şi să iei hotărârea fermă de a-ţi îmbunătăţi această capacitate. Iată şase metode eficiente, pe care le poţi exersa, ascultând zilnic cu simţămintele:

(1) Mentine un bun contact vizual. Concentrează-ti toată atentia asupra partenerului tău. (Închide televizorul şi lasă deoparte ziarul)

(2) Afază-te şi rămâi atent. Timp de câteva minute, poartă-te ca şi cum nimic altceva în întreaga lume nu ar conta pentru tine, cu excepţia dorinţei de a-ţi asculta partenerul. Blochează orice gânduri din mintea ta care te-ar putea distrage. Apleacă-te înainte, către vorbitor, în timp ce stai pe scaun, ca şi când te-ai agăţa de fiecare cuvânt.

(3) Arată-te interesat de ceea ce urmează să auzi. Înalţă din sprâncene, dă din cap aprobator, zâmbeşte sau chiar râzi atunci când este cazul.

(4) Presară-ti ascultarea activă cu fraze potrivite, care să arate interes şi înţeleg:re. “Sunt de acord.” “Aşa este!” “Excelent!” “Înţeleg ce vrei să spui”. Partenerul tău doreşte să ştie că înţelegi ideile pe care ţi le prezintă.

(5) Pune întrebări bineformulate. Oferă încurajare prin întrebări, care să arate interesul pe care-l ai faţă de ceea ce ţi se spune.

Ascultă puţin mai mult. Chiar şi atunci când te gândeşti, trebuie să o faci prin ascultare. Ascultă cu treizeci de secunde mai mult!

(C) [Nancy L. Van Pelt - Secretele Comunicării]Imagine (C)istockphoto.com