Comunicarea non-verbală se realizează în mai multe forme,! dar anumite aspecte sunt comune tuturor formelor. Vorbind în general, comunicarea non-verbală este folosită pentru a exprima, sau pentru a scoate în evidenţă emoţiile. Norman Wakefield, consilier şi autor, subliniază:

Simţămintele par a fi exprimate mai uşor prin canalele non¬verbale. Un posibil motiv pentru aceasta este faptul că emoţiile pot răzbate prin căile non-verbale subconştiente, în timp ce exprimarea verbală este dominată de activitatea mentală conştientă. Lucrurile pe care ne este teamă sau ezităm să le recunoaştem în mod conştient, le vom lăsa, adesea, să iasă la iveală în mod inconştient. Lucrul acesta pare, cumva, mai sigur, dar, în realitate, poate fi mult mai periculos.

În al doilea rând, mesajul non-verbal poate fi mai uşor confundat, deoarece are o natură mai ambiguă. Ar fi înţelept ca ascultătorul să interpreteze cu multă precauţie mulţimea mesajelor pe care le primeşte. Pentru acurateţe şi pentru confirmare, corectitudinea interpretării mesajului ar trebui să fie verificată împreună cu vorbitorul.

În al treilea rând, comunicarea non-verbală are o sferă de acţiune mult mai limitată. Cu toate că mesajul non-verbal poartă cu sine o încărcătură mult mai mare şi este mai intens şi mai puternic decât mesajul verbal, el are o capacitate mai redusă în ceea ce priveşte exprimarea conceptelor şi a ideilor.

Notă: Exprimarea verbală nu este mai importantă decât exprimarea non-verbală, şi nici invers. Cu toate acestea, ele au roluri diferite. Rolul principal al exprimării non-verbale este acela de a întări, de a mări şi de a intensifica exprimarea verbală. Exprimarea non-verbală dă viaţă cuvântului rostit, împrumutând vitalitate acelui mesaj care, altfel, ar fi monoton şi plictisitor.

Un ascultător poate descifra mult mai repede adevăratul mesaj, atunci când combină elementele de exprimare verbală cu cele ale exprimării non-verbale. Dar mesajele non-verbale sunt mult mai greu de interpretat decât mesajele verbale. Următoarele sugestii v-ar putea fi de folos:

(1) Dezvoltaţi-vă sensibilitatea faţă de mesajele non-verbale. Acordarea unei mai mari atenţii elementelor de exprimare non-verbală reprezintă primul pas în a deveni un “traducător” mai sensibil. Practica ti în mod constient descifrarea, decodificarea,
semnalelor corpului şi ale vocii, precum şi a manifestării emo¬ţionale. Pentru exerciţiu în sensul acesta, porniţi televizorul şi urmăriţi un program cu sonorul închis. Puteţi ghici mesajul fără să auziţi nici un cuvânt?

Pe măsură ce vă dezvoltati sensibilitatea si constientizarea, în această direcţie, treceţi mai degrabă la verificarea interpretării pe care aţi dat-o exprimării non-verbale împreună cu partenerul vostru, în loc să săriţi direct la concluzii, dând, astfel, aprecieri negative: “Toată seara ai fost tăcut(ă) şi distant(ă). Te frământă ceva?”

(2)Învaţă să recunoşti un “mesaj amestecat”

Atunci când toate cele trei forme de comunicare – cuvântul rostit, tonul vocii şi limbajul corporal – transmit acelaşi mesaj, se spune că ele sunt “congruente”. Când însă cuvintele unei persoane spun un lucru, dar limbajul său corporal şi tonul vocii contrazic cuvintele, este vorba despre un “mesaj amestecat”. Deoarece tonul vocii şi limbajul corporal reprezintă 93% din mesaj, ele sunt mult mai demne de crezare decât cuvintele folosite. Cuvintele sunt cel mai puţin vrednice de crezare dintre toate elementele de exprimare. Cuvintele pot fi sus ţinute sau negate de tonul vocii.

“Nu sunt supărat pe tine!” (mesaj însoţit de un pumn care izbeşte masa)

“Şi eu te iubesc.” (spus pe un ton mecanic, lipsit de viaţă) “Bineînţeles că vreau să stau de vorbă cu tine.” (în timp ce continuă să se uite la televizor)

Ce aţi crede, cuvintele sau tonul vocii? “Mesajele amestecate” îl încurcă pe ascultător şi fac ca interij pretarea să fie mai dificilă. Ori de câte ori se primeşte un mesa::

confuz, ascultătorul trebuie să verifice dacă observaţiile lui sun, corecte, pentru a evita interpretarea greşită şi o neînţelegere care:, ar putea să apară.

Cu toate că “mesajele amestecate” sunt, în general, supărătoare şi dificile, atunci când sunt înţelese corect, ele pot adăuga sare şi piper unei conversaţii. Un soţ poate mormăi cu un licăr anume în privire şi cu un gest de vino-ncoace, “Cine te doreşte, iubito?”,. Pentru amuzament sau atunci când în mod deliberat dorim c cineva să ne ghicească intenţiile, tachinare a “mesajelor amestecate” şi a înţelesului ascuns devine un joc de inteligenţă şi umor. Dar asigură-te întotdeauna că partenerul tău este într-o stare de spirit, potrivită pentru aşa ceva.

[Nancy L. Van Pelt - Secretele Comunicării]

Imagine (C)istockphoto.com

Noi comunicăm non-verbal în trei moduri:

1. Limbajul corpului
Fiecare poziţie a corpului fie susţine, fie neagă un mesaj ver¬bal. Poţi să transmiţi un mesaj direct, fără să rosteşti nici măcar un cuvânt. Coborârea umerilor poate exprima descurajarea; cufundare a gârbovită într-un scaun, exprimă dezinteresul; capul în mâini, disperarea; ridicatul din umeri spune: “Nu ştiu”; o poziţie şezândă rigidă, starea de tensiune; braţele încrucişate, sfidarea, şi aşa mai departe.
Atunci când nu este de acord cu ceea ce se spune, o persoană poate pune o distanţă mai mare între ea şi vorbitor; pe de cealaltă parte, afecţiunea şi intimitate a îi pot face pe oameni să devină mai apropiaţi.

Expresiile faciale fac parte din limbajul corporal şi reprezintă modul cel mai puternic de exprimare a unui mesaj tăcut. Ochii sunt partea cea mai sugestivă a expresiilor faciale. Îngustarea sau deschiderea lor largă, rostogolire a irisului, ritmul de clipire, expresia plictisită, şovăire a sau întoarcerea privirii, toate acestea “vorbesc” despre starea sufletească a stăpânului lor. O scurtă clipire din ochi către persoana pe care o iubeşti poate comunica mai mult decât o întreagă frază rostită. “Nu mă interesează deloc persoana ta”, sau “Eşti foarte important(ă) pentru mine”, sunt mesaje care pot fi transmise doar cu ajutorul ochilor.

Sunt şi alte expresii faciale, care exprimă mesaje importante.
Gândiţi-vă ce putere de sugestie are o simplă ridicare din sprâncene, o încruntare a frunţii, coborârea sau împingere a în raţă a bărbiei. Atunci când zâmbim, exprimăm căldură şi fericire; când ne încruntăm, tristeţea şi neplăcerea sunt evidente.

Gesturile fac, de asemenea, parte din limbajul corporal. Întin¬derea braţului în faţă, cu palma orientată în sus, demonstrează deschidere şi acceptare; braţul întins înainte, cu palma orientată în jos, indică închidere şi distanţă. Atunci când sunt însoţite de alte elemente de comunicare non-verbală, precum şi de cuvinte rostite, strângere a de mână, îmbrăţişarea, pumnul strâns, degetul mare al mâinii orientat în jos, sau o bătaie uşoară cu palma pe umăr, toate acestea pot transmite mesaje foarte clare.

Îmbrăcămintea. Cineva spunea că, prin îmbrăcămintea pe care o purtăm, oferim lumii un indiciu după care să ne poată judeca. Hainele “stridente” cerşesc atenţia; îmbrăcămintea neîngrijită, dezordonată, arată neglijenţă şi lipsa valorii personale; îmbrăcă¬mintea indecentă reprezintă o cerere disperată de a i se acorda atenţie. Modul în care ne alegem hainele transmite un mesaj tăcut, dar plin de putere, cu privire la ceea ce se află înlăuntrul nostru.

Rareori limbajul corporal minte, deoarece el izvorăşte din subconştient. O persoană îşi poate ascunde simţămintele, dar nu-şi poate ascunde limbajul corporal.

2. Importanţa vocii
Cuvintele transmit informaţii, dar modul în care sunt rostite aceste cuvinte – volumul, ritmul, accentuările – imprimă mai multă greutate mesajului transmis de cuvinte (38% din impact). Tonul de tachinare, nuanţa de umor, intonaţia acuzatoare, pot exprima prietenie, fericire sau mânie. Aceste caracteristici ale vocii îi spun celeilalte persoane dacă trebuie să se apropie sau să se retragă.

O mare parte din ceea ce numim comunicare greşită apare din cauza atitudinii noastre fată de tonul vocii sau fată de stilul de vorbire. Stilul poate fi evaluat în termenii semnalelor trimise ¬viteza cu care vorbeşte cineva, caracterul strident, zgomotos, sau blândeţea vocii, intonaţiile folosite şi, în aceeaşi măsură, modul în care ne alegem cuvintele. De asemenea, trebuie, luat în considerare, ceea ce a fost spus de fapt, precum şi momentul în care a fost spus.

Astfel de aspecte sunt întotdeauna la lucru, dar noi nu reuşim să le observăm, deoarece avem tendinţa de a măsura rezultatele în termenii intenţiilor: “Părea interesată”; “Era preocupată de îngrijorările mele”; “A vorbit împotriva mea”. Stilul nostru de comunicare, care nouă ne pare normal şi clar, poate fi perceput de ceilalţi ca fiind greşit sau nedemn de încredere.

Înţelesul oricărei propoziţii poate fi modificat în funcţie de modul în care este accentuat fiecare cuvânt. Citiţi cu voce tare următoarele propoziţii, accentuând de fiecare dată cuvintele scrise cu caractere îngroşate:
Eu nu i-am spus niciodată lui Jim să fure banii. (Altcineva i-a spus.)

Eu nu i-am spus niciodată lui Jim să fure banii. (Eu doar i-am sugerat).

Eu n-am spus niciodată că Jim a furat banii. (Intenţia mea era să păstrez secretul.)

Eu n-am spus niciodată că Jim a furat banii. (Numele lui nu a fost amintit niciodată în declaraţia mea.)

Eu n-am spus niciodată că Jim a furat banii. (Am spus doar că banii au dispărut. Ceilalţi au presupus doar că ei au fost furaţi.)

Eu n-am spus niciodată că Jim a furat banii. (Eu pur şi simplu mi~am spus părerea, iar ceilalţi au presupus că banii erau cei care dispăruseră. )

Interesant, nu-i aşa? Aceleaşi cuvinte, dar şase propoziţii cu şase sensuri diferite.

Ticurile, sau particularităţile de vorbire. Atitudini, sensuri şi emoţii, sunt comunicate printr-o varietate de particularităţi de vorbire. Ticurile, sau particularităţile de vorbire, sunt folosite atât de inconştient, încât cel care trimite mesajul nici măcar nu-şi dă seama de ele, iar cel care ascultă este posibil să le lase să treacă pe lângă el fără să le observe. Un astfel de tic este “Da, dar … “. Ori de câte ori cineva face un comentariu sau îşi spune o părere, persoana aceasta îl contrazice cu “Da, dar. .. “. Un alt tic de vorbire este “ştiu”, care vrea să spună: “Tu, blegule! Nu îmi poţi spune nimic pe care eu să nu îl ştiu deja.”

3. Aspectele emotionale
O lacrimă alunecând în jos, pe obraz, un chicot, un suspin, râsul deschis sau plânsul în hohote – toate acestea reprezintă exprimări emoţionale ale siinţămintelor lăuntrice. Fiecare dintre ele influenţează profund modul în care va fi interpretat mesajul vorbit. Descifrând aceste indicii emoţionale, ascultătorul poate percepe căldură, răceală, disperare, prietenie sau ostilitate.

[Nancy L. Van Pelt - Secretele Comunicării]

Imagine (C)istockphoto.com

Povestea care urmează a fost relatată de un reporter, care a participat într-o ocazie la o patrulă de antrenament simulată, a poliţiei. Pentru a se conecta la atmosfera momentului, la şoldul şi mi se odihnea un revolver de calibru 38, încărcat. Pe neaşteptate, un om a apărut dintr-un pâlc de tufişuri situat între două case.

“Era un hippy Înalt şi solid, cu mustaţă dezordonată, de tip Zapata. În mâna dreaptă, avea o bâtă grea, de baseball. Când m-a văzut, a Încetinit puţin, dar a continuat să Înainteze către mine. Avea tăsături de om meschin şi ticălos, cu o privire încruntată, mânioasă. S-a Întors către mine, mâna i s-a strâns şi mai tare pe bâtă, ochii mă priveau ţintă, păşea hotărât, ameninţător.

Mi-am aranjat jacheta de la uniforma de poliţist, pe care o purtam, astfel Încât să se vadă patul armei, În caz cel ar fi fost nevoie. Este adevărat că m-arfi putut bate mdr cu bâta pe care o avea În mână, dar, În afarâ de privirea cruntă pe care mi-o arunca, nu mă ameninaţase Încâ În nici un fel. Întrebarea pe care mi-o puneam era dacă nu cumva tocmai lăsase vreo trei cadavre În urma lui, în vreuna dintre case, jefuise pe cineva? Atacase vreo gospodină? Ce făcuse oare?

Ajunsese la o distanţă ameninţătoare, la numai un metru şi jumătate de mine. Tendoanele de la braţul drept i s-au încordat. Mâna mea se afla pe pistol. Când a ajuns chiar în dreptul meu, pe faţa lui a apărut prima rază de lumină din întreg comportamentul lui de până atunci: a zâmbit şi a trecut mai departe.”

Ptiu! Fusesem cât pe ce să împuşc un băiat care nu avea altă vină decât aceea de a căuta un teren de baseball.

O apreciere a situatiei, bazată doar pe expresii faciale, gesturi şi indicii corporale – chiar dacă sunt atât de importante – a condus la concluzii greşite, care erau cât pe ce să fie fatale!

Toate atitudinile corporale şi toate expresiile emoţionale fac parte din comunicarea non-verbală – o exprimare tăcută, care spune adevărata poveste. Termenul include, de asemenea, maniera de vorbire, precum şi intonaţiile vocii şi rata de rostire a cuvintelor – toate acestea susţinând ceea ce este spus.

Foarte puţini oameni înţeleg importanţa exprimării non-verbale. In comunicarea normală, cuvintele folosite, sau conţinutul pe care-l exprimă acestea, reprezintă doar 7% din mesajul transmis; tonul vocii si gesturile reprezintă 38%, în timp ce expresiile faciale singure reprezintă un procent de 55%.

Deoarece un total de 93% din ceea ce este comunicat este transmis fără cuvinte, înţelegerea comunicării non-verb ale este, probabil, mai importantă decât oricare altă tehnică de ascultare. Dacă ai fi cu adevărat supărat pe partenerul tău, ai putea ascunde acest lucru? Ai putea să fii plin de mânie şi, cu toate acestea, pe faţa ta să nu se vadă nimic, nici prin gesturi şi nici prin tonul vocii? Ar fi foarte dificil acest lucru, dacă nu imposibil.

Unii oameni devin adepţii mascării exprimării non-verbale.

Orice expresie a feţei, orice gest sau atitudine care i-ar putea da de gol sunt ascunse cu grijă sau reprimate. Acest procedeu îl lasă pe ascultător într-un serios dezavantaj, din moment ce nu are la dispoziţie decât cele şapte procente verbale pentru a face o apreciere.

[Nancy L. Van Pelt - Secretele Comunicării]

Imagine (C)istockphoto.com